Capitole târzii din viata mea reprezintă volumul al patrulea al seriei Povestea vieții mele, care a consacrat-o ca scriitoare pe Regina Maria. Aceste ultime memorii, scrise chiar spre sfârșitul vieții, nu au mai apucat sa vadă lumina tiparului din cauza evenimentelor tumultuoase și a conflictelor din sânul familiei regale survenite în România anilor 1930.

Prima ediție a cărții a văzut lumina tiparului în Marea Britanie și s-a bucurat de recenzii favorabile în publicații renumite. Revista Majesty a numit-o „Cartea lunii” în numărul din august 2004, iar revista Royalty din Statele Unite i-a dedicat o amplă recenzie, investind-o, de asemenea, cu titlul de „Cartea lunii” în septembrie, același an. Nici Royal Book News nu a ratat ocazia de a prezenta volumul în termeni entuziaști publicului american interesat de istoria regalității europene. 

„Rolul reginei în unirea Transilvaniei și formarea României Mari a fost crucial, dar nu a nutrit sentimente triumfale, ci mai degrabă de compasiune; era convinsă, cu o înțelepciune mai mare decât a multora, că termenii de pace impuși Germaniei vor avea repercusiuni dezastruoase.”  – The Spectator

„Aceste recent descoperite memorii pierdute ale Reginei Maria a României sunt un eveniment major pentru istoriografia regală, fiind o continuare a clasicei ei autobiografii publicate în anii ’30.” – Royalty Magazine

Diana Mandache, istoricul care a făcut posibilă această apariție de excepție, a reușit, în urma unor îndelungi și inspirate cercetări de arhivă, să identifice manuscrisul cărții și să-l pregătească de publicare. Memoriile pierdute ale Reginei Maria constituie un document istoric de excepțională importanță, pentru că înfățișează perspectiva unuia dintre cei mai reprezentativi participanți la evenimentele imediat următoare Primului Război Mondial. Regina Maria descrie cu amănunte inedite prezența ei, ca trimis neoficial al României, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, dar și situația țării la acel moment. Extrem de relevante sunt și opiniile Reginei despre chestiunile diplomatice privind Transilvania, vizita cuplului regal în provincie înainte ca aceasta să fie recunoscută pe plan internațional ca parte a țării, încoronarea de la Alba Iulia și deschiderea primului Parlament al României Mari.

Cele trei volume de memorii reunite în seria Povestea vieții mele au fost adevărate bestselleruri internaționale; de altfel, se pare că tocmai acest succes ar fi determinat-o să înceapă lucrul la un ultim volum de memorii într-un moment în care, scrie Regina, „viata mea (…) cu trecerea anilor a devenit din ce în ce mai puțin viața mea”. În 1939, revista britanică The Cornhill Magazine a publicat, în trei numere ale ei, câteva fragmente, într-o formă – notează Diana Mandache în introducerea ediției românești – ușor diferită de cea de acum. Până în urmă cu câțiva ani, toată lumea a fost convinsă că textul a rămas pierdut pentru totdeauna; conform ultimei secretare a Reginei, Christine Galitzi, Carol al II-lea ar fi dispus distrugerea lui după moartea mamei sale. O mențiune la acest manuscris făcuse Ray Harris Baker, în 1942, într-o broșură intitulată O colecție despre Regina Maria a României, și despre România de la 1866 la 1941. Baker chiar pretindea atunci că ar deține o copie dactilografiată a acestui volum. După război însă, despre existența manuscrisului nu s-a mai auzit nimic. „Pe la mijlocul anilor ’90, citind cu atenție corespondența dintre Regină și Ray Harris Baker, precum și multe alte materiale din diferite arhive conținând documente referitoare la Regina Maria mi s-a întărit convingerea că manuscrisul ori copia lui dactilografiată există undeva, în arhivele românești, americane sau britanice”, scria Diana Mandache, iar intuiția ei avea să fie pe deplin confirmată. În 2004, absolut întâmplător, Diana Mandache a descoperit acest manuscris în Arhivele Naționale ale României, într-un dosar „aparent neimportant”. 

Tot conform istoricului, ar lipsi un capitol din aceste memorii, cel referitor la criza produsă de Carol al II-lea în 1919, când a renunțat la drepturile sale regale pentru a se căsători cu Zizi Lambrino. În sprijinul acestei idei vin rândurile semnate de Regină în introducerea acestui ultim volum de memorii, rânduri din care răzbate umbra amărăciunii: „(…) din cauza altora trebuie să păstrez tăcerea și, bizuindu-mă pe simțul umorului care m-a însoțit prin atâtea vicisitudini, voi spune numai anumite capitole, lăsând pe seama istoriei să completeze o poveste pe care eu aș fi putut s-o spun cu adevărat”.