Scriitoarea Roxana Mihalcea a adunat câteva sute de epitafuri lizibile de pe crucile de la Săpânța, le-a garnisit cu comentarii inspirate și le-a servit publicului contemporan sub forma primei lucrări dedicate exclusiv acestui loc unic din patrimoniul UNESCO, publicate de Editura ALL. În interviul pe care ni l-a acordat, Roxana Mihalcea reușește să dea un contur multitudinii de nuanțe care se formează în spațiul dintre viață și moarte.
Te descrii ca un om de litere care gândește mult și care caută mult. Cât ai căutat acest moment al vieții tale și care este sentimentul pe care l-ai găsit la destinație?
Cu volumul Crucile de la Săpânța cred ca mi-am câștigat un loc în cartea vieții; gândul că am putut face dintr-un loc cunoscut în întreaga lume acel loc pe care toți românii trebuie să îl aibă în casele lor, mi-a ținut de foame şi de sete câteva luni. Chiar mi-am dorit să pot aduce un element de noutate în literatura vremurilor, tocmai pentru că sunt un om de litere şi pentru că în definitiv asta este ceea ce mă desăvârșește pe mine ca om: scriitura. Volumul în sine este o poveste frumoasă, pentru cei care vor avea răbdare să treacă prin toate capitolele lui şi mai ales dacă vor avea dorința de a cunoaște lumea autentică a satului românesc.Cartea Crucile de la Săpânța începe cu câteva rânduri emoționante dedicate bunicilor tăi: „Toate epitafurile din lume nu pot cuprinde dragostea și recunoștința pe care le port bunicilor mei, cei care mi-au îndrumat primii pași în viață și m-au inspirat să scriu această carte”. Ce întâmplări din traseul vieții tale de până acum te-au adus pe aleile veselului cimitir maramureșean de la Săpânța?
Mărturisesc sincer că această dedicație mi-a venit în minte undeva pe la jumătatea cărţii; atunci când, intrând atât de adânc în viața satului românesc, mi-am rememorat copilăria. Din respect pentru bunicii mei, care au contribuit atât de frumos la educația şi înțelepciunea mea, am considerat că aş putea să le aduc tribut acest volum care vorbește despre ţăranul român şi despre viaţa lui, despre motivele de bucurie şi de tristeţe, despre frământările de altădată. Când am citit epitafurile maramureşene, mai întâi în grabă, când le fotografiam, şi apoi pe îndelete, când am început să le transcriu şi să croşetez în jurul lor o poveste, cred că am poposit de nenumărate ori în viaţa mea de la ţară.
Ce te-a surprins cel mai tare pe măsură ce ai descoperit versurile inscripționate pe cruci?
Simplitatea. Credința. Creativitatea şi mai ales măreția oamenilor. In nimicnicia lor. Căci crucile de la Săpânţa nu vorbesc despre mari oameni ai vremurilor sau ai culturii, ci vorbesc despre oameni simpli, acei oameni care se îndeletniceau cu transhumanţa, care țeseau sau torceau, oameni care sărbătoreau așa cum timpurile o cereau. E vorba despre fiecare dintre noi până la urmă; în străfundul nostru, toți suntem simpli, toți avem familii şi prieteni cu care împărtăşim bucurii sau tristeți, toți muncim şi ne încrâncenăm atunci când vrem ca din mâinile noastre să iasă ceva de ispravă. Veselia se transmite prin albastrul acela infinit şi prin amestecul de culori tari care te duc cu gândul la o horă la care toţi sătenii poartă straie frumos colorate. La final, când să ies pe poarta cimitirului, am înţeles că orice cuvinte ai alege, în faţa morții doar culoarea va dăinui.
Care este epitaful care te-a emoționat cel mai mult dintre toate cele pe care le-ai comentat în carte?
Când le-am împărţit pe capitole, am avut un sentiment aparte pentru textele dedicate celor care au părăsit viața împăcaţi cu ei înşişi, mulțumiți că au realizat ce şi-au dorit. Pentru că, așa cum am spus şi în carte, „întotdeauna se vor găsi binevoitori care vor arunca cuvinte grele la adresa noastră. Măcar de şi-ar aminti şi ei că, într-o zi, o cruce le va purta numele”. Cu patimă sau cu regret… Lucrând la această carte, am realizat că lumea nu se va opri în loc pentru mine. Că adevăratul nostru dar este acela de a ne duce la capăt menirea cu măiestrie, curaj, talent şi voință. După fiecare… va rămâne doar o poveste.
Mi-a plăcut foarte tare un paragraf pe care l-am găsit pe profilul tău de Facebook: „Pentru un om cu puține fericiri, cu mult prea puține fericiri, mersul desculț pe un asfalt aproape încins înseamnă viață. Înseamnă bucuria de a exista într-un univers când prea mare, când prea mic”. Cum ți-a schimbat experiența lucrului la această carte viziunea asupra vieții și morții?
Să scriu despre moarte nu a fost ușor deloc; chiar şi dintr-o perspectivă ironică, tot a fost o piatră de încercare. Timp de vreo lună am visat numai morminte. Până să ajungi la ușa aceea, viața ţi se înfăţişează ca o carte cu nenumărate capitole. Ceea ce te-ar desăvârşi pe tine ca om ar fi ca orice capitol ai deschide, să îl faci să pară cel mai însemnat. Să fie acela care va spune despre tine cu cele mai alese cuvinte că nu ai fost doar un umil cercetător, ci un ilustru scriitor. Al cărţii tale. Căci, în definitiv, oricare capitol poate fi ultimul…