Există cărți și cărți. Unele de cursă lungă, altele de consum, iar altele pur și simplu de pus la păstrare în arhivele bibliotecii personale pentru generațiile ce vor veni. Și care, sperăm, vor citi la fel de intens cărți tipărite, pe cât de febril vor naviga în rafturile virtuale ale eReaderelor stivuite cu zeci de mega de literatură de referință. Cât despre noutatea editorială din Strada Ficțiunii pe care dorim să v-o prezentăm, ei bine, exact în această ultimă categorie se înscrie: a cărților pe care le vei pune la păstrare pentru mult timp de acum înainte. Și pe care le vei recomanda mai departe orice-ar fi. Pentru că trebuie. Și pentru că altfel pur și simplu nu se poate. Iar dacă nu ne credeți pe cuvânt, am selectat pentru voi în continuare o mostră de scriitură a scriitorului britanic Jon McGregor, căci despre el este vorba. Iar dacă numele vă sună cunoscut, nu este de mirare: tot la editura All a fost publicat volumul său Până și câinii, care a cunoscut un succes deosebit în rândurile cititorilor români. Dar pentru că v-am promis un scurt fragment în avanpremieră din ceea ce noi credem că va fi revelația prozei scurte străine în 2016 pentru cititorii români, să trecem la lectură cu proza care deschide volumul Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată.
Nu înainte însă de a vă spune că o puteți precomanda chiar acum, iar la apropiatul salon de carte Bookfest vă va aștepta cuminte pe rafturi în compania celorlalte noutăți din Strada Ficțiunii:
Culoarea aceea
Horncastle
„Stătea la fereastră și a spus : Copacii capătă iar culoarea aceea frumoasă. Da, am întrebat. Eram în partea din spate a casei, în bucătărie. Spălam vasele. Apa nu era îndeajuns de caldă. A spus: Nu știu cum ai numi culoarea asta. Vorbea despre copacii de peste drum, de dincolo de intersecție. E de mirare că le merge așa de bine în locul ăsta, cu tot traficul. Nu știu ce sunt. Vreo specie de arțar sau platan, poate. Așa se întâmplă în fiecare an, și ea pare mereu surprinsă. Anii ăștia parcă se scurtează de la an la an. Ea a spus : Aș sta toată ziua să-i privesc, chiar aș sta. Îmi țineam mâinile în apă și ascultam cum stă acolo. Îi ascultam respirația. Nu zicea nimic. Doar stătea acolo. Am golit ligheanul și l-am umplut la loc cu apă fierbinte. Camera era rece, iar apa și vasele scoteau aburi. I-am simțit pe față. Ea a spus : Nu sunt chiar roșii, nu asta e culoarea, nu. Am clătit tigaia și mi-am trecut degetele peste ea să văd dacă mai sunt urme de grăsime. Articulațiile au început deja să mă doară. Ea a spus: Asta e o culoare cam ca atunci când stai la soare și închizi ochii. Vocea îi era foarte calmă. Stăteam nemișcat și ascultam. A spus: E greu s-o descrii. Un camion a trecut și a zgâlțâit toată casa, iar ea s-a îndepărtat de fereastră, în felul în care se îndepărtează de obicei. Am întrebat-o de ce e așa de surprinsă. I-am spus că e toamnă și că așa e normal : zilele se scurtează, clorofila din frunze se dezintegrează, iar frunzele capătă o altă culoare. I-am spus că face la fel în fiecare an. A zis : E pur și simplu frumos, ei sunt frumoși, atâta tot, tu nu este nevoie. Am terminat de spălat vasele, am vărsat apa și am clătit ligheanul. Când eram tineri, obișnuia să poarte o fustă foarte roșie. Odată și-a vopsit părul în culoarea aceea ca să se asorteze și unii oameni din oraș au simțit nevoia să comenteze. Roșu aprins, așa îi zicea atunci. Poate că frunzele de acum, a căror culoare încerca să o descrie, erau la fel. M-am șters pe mâini și m-am dus în camera din față, lângă ea. I-am căutat mâna și am luat-o într-a mea. I-am spus : Hai, mai spune-mi o dată.”