Unul dintre cei mai cunoscuţi autori francezi ai momentului, Guillaume Musso nu se sfieşte să scrie popular şi să recunoască că îi place asta: “Întotdeauna mi-am dorit să scriu romane populare – în sensul bun al termenului, adică romane sinonime cu plăcerea de a citi”.
Tânărul scriitor, licenţiat în economie, reuşeşte, cel puţin în romanul “Ce-aş fi eu fără tine” apărut în colecţia Strada Ficţiunii a Editurii ALLFA, să aşeze în jurul cărţii un câmp magnetic, ce împinge cititorul într-o reconfortantă frenezie.
O pasiune nestăpânită ce se înfiripă între Gabrielle şi Martin într-un campus din San Francisco rămâne la fel de arzătoare şi 13 ani mai târziu, când drumurile lor se intersectează într-un hazard fantasmagoric. După 13 ani în care şi unul şi altul au tânjit după iubirea ce putea să mai fie, cei doi se întrec într-o cursă a orgoliilor, fantomelor trecutului şi adevărurilor niciodată spuse. O cursă din care amândoi par să iasă învinşi.
Adrian Voicu: “Aş merita şi eu o şansă să-mi fie citite cărţile şi abia pe urmă să mă judece lumea”
Am stat mai bine de un ceas la o cafea cu Adrian Voicu, autorul romanului „Nepovestitele trăiri ale templierilor români„. Aveți mai jos ce am vorbit, în format video sau text.
ALL Café: Până la urmă trăirile templierilor români au fost povestite. Spune-ne, cum ai dat de urma templierilor?
Adrian Voicu: Destul de greu. Mai precis, ei au dat de urma mea. Am fost şi sunt pasionat de istoria lor şi îmi place istoria medievală. Iar eu i-am văzut pe templieri, în ciuda zvonurilor şi a izvoarelor lor, ca pe nişte cavaleri desăvârşiţi, care credeau în onoare, camaraderie. Iar, onoarea şi prietenia sunt principalele direcţii după care se ghidează ei în carte. Ei se ajută unul pe altul, sunt loiali ordinului şi maestrului De Molay. Până la urmă, ei se întorc în ţară şi, dovada faptului că sângele apă nu se face, intră în slujba Voievodului Basarab şi îl ajută să câştige bătălia de la Posada.
"Dezgheţul" de A.D.Miller, un roman ca un vânt tăios de primăvară
În mijlocul lunii septembrie – perioadă din an pe care ruşii o numesc “vara bunicii” – Nicholas Platt, un avocat londonez ce trăieşte în Moscova, o cunoaşte pe Maşa şi pe sora ei Katia. Două rusoaice care îi înghit rapid, pe nemestecate, naivitatea şi îl fac să guste din plin din ororile lumii moscovite. O lume a crimelor, falsurilor şi corupţiei adânc cuibărite în toate obloanele vieţii de zi cu zi. O lume îmbibată cu afaceri imobiliare şi petrol, şi-n care mirosul ascuţit al banului se simte la orice colţ de stradă. O lume moscovită violentă pe care Nicholas refuză să o vadă până când nu-i devine victimă.
Cuprins de căldura de dinaintea îngheţului şi sedus de energia Maşei, Nicholas se cufundă într-o stare de beatitudine şi confort care îl împiedică să perceapă pericolul şi să îl analizeze.
Bărbatul de 38 de ani se agaţă de visul de a-şi duce iubita să trăiască în Londra şi de reuşita unui contract pentru un proiect petrolier. Iluzii care încep să se destrame de îndată ce afară dă dezgheţul iar pe străzile Moscovei iau naştere ghioceii (termen de jargon folosit de ruşi pentru cadavrele ce apar pe străzi după topirea zăpezii).
Mai mult
“Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, un roman ca un joc de-a hoţii şi vardiştii
Poveştile din spatele cărţilor sunt, uneori, poate la fel de captivante ca şi cărţile în sine. Iar una meşteşugărită cu dibăcie este şi povestea din spatele templierilor români.
Se zice că istoria lor a început cu mult timp în urmă, când Adrian Voicu, pe atunci un copilandru, scormonea prin podul bunicilor. Un cufăr mic, din lemn de nuc, cu încuietoare de piele sub formă de cruce l-a pus în faţa a zece suluri de pergament. Pe fiecare bucată erau desenaţi trei cavaleri călare, cu o sabie deasupra lor.
Copilul a dat fuga la preotul satului, părintele Seleniu, care a recunoscut slavona veche şi “Cronica Sabiei Domnului sau faptele ascunse ale celor trei cavaleri templieri din Carpathia”, de Grigorie Ţomanap Cronicarul. Părintele a desluşit însemnările, iar Adrian Voicu a umplut cu cele dictate cinci caiete. Caiete pe care le-a uitat până acum câţiva ani, când a scotocit din nou prin sertarele din casa copilăriei. La scurt timp, a început să aibă un vis, ce i se ivea tulburător de des: o biserică şi un călugăr care îi spune că locul cufărului cu pergamente este în Biertan.
Florian Lafani şi Gautier Renault vă invită la un "Poker în infern"
Ce poţi să faci în şase ore? Astfel încât să-ţi simţi sângele cum zvâcneşte prin vene, cum nervii se întind pe un elastic, iar muşchiul cardiac cum palpită ca la maraton. Poţi să te aşezi la o masă de poker sau poţi să citeşti cartea lui Florian Lafani şi Gautier Renault, Poker în infern.
Sentimentele exersate în ambele situaţii sunt asemănătoare. Dopamina şi adrenalina îşi iau în serios rolul, transmit rapid impulsuri de la un neuron la altul, aruncându-te într-o stare de alertă şi surescitare. Singura diferenţă este că doar în partida de poker poţi să dai fold, pe când romanul nu poţi să-l laşi din mână până când nu ajungi să câştigi şi ultima pagină.
Acţiunea aleargă pe mai multe planuri, aranjate asemenea cărţilor la poker – unele cu faţa în sus, altele cu faţa în jos. Planuri care se întrepătrund şi se suprapun mai ceva ca plăcile tectonice. Fiecare plan are trepidaţiile şi victimele sale, însă toate ţin de aceeaşi mişcare tectonică, al cărei nucleu ni se dezvăluie abia la sfârşitul romanului.