Cred că oamenii care în general sunt tăcuți au ceva magic, și cunoștințe care oamenilor mai expansivi le lipsesc; că atunci când nu spun ceva înseamnă că în minte au niște gânduri foarte importante. Poate că sub aparenta lor simplitate se ascunde un mozaic de gânduri frumoase, iar unul dintre ele este al bunicului Adalbert, care a vrut ca pe mine să mă cheme Jasmine. Dacă aș avea un jurnal, l-aș transforma într-un mozaic de rânduri frumoase. Dar eu am mai mult decât atât, o carte întreagă numai și numai pentru gândurile mele.
„Viața mea a început când aveam cinci ani. Gândul că o să mor a sădit în mine ceva ce port și astăzi: conștiința faptului că, deși timpul e infinit, timpul meu e limitat. Timpul meu se termină. (…) Dacă vrei să faci ceva, trebuie să faci pe loc. Dacă vrei să spui ceva, trebuie s-o spui pe loc. Și, cel mai important, trebuie s-o faci chiar tu. E viața ta, tu mori, tu o pierzi. Am lucrat într-un ritm care mă lasă fără suflare, prea obosită pentru a mă găsi pe mine însămi. Multă vreme m-am vânat pe mine însămi, dar de puține ori m-am prins – eram rapidă.” (p. 17-18)
„Mâncatul era o activitate căreia înainte trebuia să-i fac loc în programul meu aglomerat, pentru a rămâne în viață. Pe urmă a devenit una pe care o lălăi, ca să am ceva de făcut toată după-amiaza. În ultimele zile am gătit mese complicate. Ieri am pierdut cincizeci și cinci de minute frunzărind cărțile de pe raftul de bucătărie al unei librării, după care mi-a luat șaizeci de minute să cumpăr ingredientele și două ore să prepar mâncarea. La sfârșit am mâncat în douăzeci de minute. Asta am făcut toată ziua.” (p. 61)
„E septembrie și afară e înăbușitor. Parcă stă să vină furtuna. E genul de vreme de la care te doare capul. Înnebunește pe toată lumea. Sper că o să plouă, fiindcă grădina mea are nevoie de apă. Peste drum domnul Malone stă singur în șezlongul din grădină, cu o ceașcă de ceai în mână. E acolo de o oră. Dacă n-ar clipi din când în când, m-aș gândi că e mort. Dar după moartea doamnei Malone a stat așa aproape în fiecare zi. Acum trei săptămâni, un nou atac i-a curmat viața. Mi-o amintesc lucrând în grădină, apoi așa cum a fost după primul atac. Iar acum nu mai văd nimic. Doar pe el, singur. Mi se umplu ochii de lacrimi.” (p. 357)
„Evoluăm în mod constant. Presupun că am știut asta dintotdeauna, dar tocmai din acest motiv mi-a fost frică să ma opresc. Ironia sorții a făcut să mă mișc cel mai mult atunci când în sfârșit m-am oprit. Acum știu că nu ne oprim niciodată cu adevărat, călătoria nu e niciodată încheiată, pentru că înflorim mai departe, așa cum i se întâmplă omizii, care, atunci când crede că lumea s-a sfârșit, devine fluture.” (p. 370)