În lumea Dianei Sorescu, iubirea avea gust de ciocolată, bucuriile cântăreau cât un cupcake, iar intrigile erau condimentele vieții. Nu puțini au fost cei profund impresionați de destinul ei tragic, atât apropiați, cât și cei care nu o cunoșteau, dar care i-au auzit povestea. Pentru că Diana, fata cu suflet de vanilie și cuvinte piperate, a plecat dintre noi mult prea devreme, la numai 26 de ani. Gândurile pe care ni le-a împărtășit pe blogul ei sunt acum adunate în volumul Diana cu Vanilie The Book, publicat de Editura ALL în memoria talentatei jurnaliste și devenit bestseller imediat după lansare. Cartea cuprinde trei capitole, Începuturi, Oameni, Nebuloase, 18 poezii ale autoarei și fotografii color.

Diana cu Vanilie credea în minuni tocmai pentru că le-a trăit pe pielea ei. Nu s-a despărțit niciodată de păpușa Barbie pe care a primit-o de la mama ei când avea 10 ani. Adora viteza și raliurile, ba chiar își dorea să ajungă copilot cândva. Îi plăceau parfumurile dulci și aromate. Și-a cumpărat la un moment dat pantofi din banii de chirie. A scris despre toate acestea și despre tot ce are nevoie să citească un om ca să se regăsească. Nu a scris pentru femei, nici pentru bărbați, ci pentru suflete. A scris despre dragoste și prietenie. Despre cât de bine e în brațele mamei sau cât de greu e să ai o prietenă departe, peste hotare. Texte ei sunt despre viață, pur și simplu. Iar viața înseamnă confortul șosetelor cu Hello Kitty în lupta cu răceala, dar și profunzimea constatării că lucrurile sunt așa cum suntem noi antrenați să le vedem, e alegerea noastră ce culoare au diminețile.

Diana Sorescu (1987-2013) a debutat în lumea presei încă din adolescență și a acumulat o experiență de 7 ani în domeniu. De-a lungul timpului, a lucrat la diferite publicații din presa scrisă sau online precum Unica, Tonica, Miresici, www.feminis.ro, www.divahair.ro, dar și în cadrul posturilor Pro Tv și Antena 3.

Diana a scris de multe ori parcă luându-și adio. Pe un ton limpede și curajos, a subliniat că atunci când suntem tineri ne credem nemuritori. Cădem pradă stresului, ne rătăcim printre invidii și răutăți, investim timp și energie în lucruri perisabile: „Ne încântăm ca niște coțofene la orice tinichea care strălucește.” Așa s-a născut convingerea că trebuie să ne ocupăm de suflete: „Să le spălăm, să le îngrijim, să le primenim cu rugăciuni, bunătate și iubire.” A scris despre dor și cât de tare doare.

„E ca și cum rămâi fără aer preț de prea multe secunde. Dorul doare încet. Și intens. Te face să simți. Și declanșează atât de subit, de parșiv, de crud. Adulmeci un fir de parfum, o aromă, auzi o frântură de melodie, vezi o poză, un carusel, o carte, auzi un nume. Iar asta îți dă peste cap clipa. Iar amintirile curg și se amestecă nebun ca un uragan furios. Și te îneacă, te sufocă, te lasă vlăguit și fără putere.”