„Cea mai plină de candoare și, totuși, intimidantă îndeletnicire e să fii speaker la un eveniment la care sunt prezenți și copii. Dacă publicul convențional te mai iartă sau se plictisește manierat, pe ăștia mici nu ai voie să îi plictisești. La evenimentul organizat de Editura ALL s-au întâmplat o sumedenie de lucruri: au fost premiate scriitoare debutante, s-a discutat despre În umbra eșafodului, romanul lui Carol Birch, și s-a lansat ediția de martie a ziarului Women’s Journal. Eu sper că nu i-am plictisit pe cei mici, mai ales pe puștiul care mi-a ronțăit o treime din poza de pe prima pagină Women’s Journal.” În continuarea savuroasei descrieri pe care a scris-o Roxana Dumitrache, activistă feministă, despre evenimentul „Povestea ta poate schimba lumea” la care a participat în calitate de speaker, vom publica câteva paragrafe care exprimă esența ideilor pe care ni le-a împărtășit pe 16 martie la Ceainăria Cărturești Verona.

„Luna martie vine întotdeauna cu revelații grandioase: că statul român are și cetățene, nu doar cetățeni, că partidele politice au și votante, nu doar votanți, că în instituțiile publice sunt și angajate, nu doar angajați; în fine, observații simple, axiomatice, venite pe fundal de muzică de harpă și miros drăgălaș de lalele. E nevoie de luna martie ca să descoperim că femeile de lângă noi există, dar revelația ar putea să aibă un pic mai multă consistență și longevitate, astfel încât să o păstrăm în minte și atunci când elaborăm și alocăm bugete către domenii precum sănătatea, educația și cultura – medii puternic feminizate. Numărăm creșele și aflăm că numărul lor e înspăimântător de mic, facem vizite de curtoazie în maternitățile din România, care arată în continuare sinistru, mai aflăm și că testul Babeș-Papanicolau nu e tocmai gratuit, deși până și Papa ar zice că trebuie să fie, citim statistici în care România e în topul statelor care au cel mai mare număr de gravide în rândul minorelor. În sfârșit, preocupări care ar trebui să depășească granițele lunii martie.

Istoria e plină de femei care și-au asumat lupte complicate, destinale, dar care nu sunt menționate. De femei care au trăit în minorat şi au cerut cel mai simplu lucru din lume: egalitate. Cu pumnul ridicat uneori, e drept, pentru că revendicările nu le faci fluturând gracil batiste și suflând bezele. Cu riscul de a fi arse pe rug, ostracizate, insultate, batjocorite, lovite, dispreţuite, repudiate de taţi, parteneri, familie, mediu proxim, separate de copiii lor. Literatura abundă în femei care au scris folosind pseudonime masculine pentru a putea scrie sau nu au scris deloc înghețându-şi frazele, dar coexistând cu ele în minte şi în spirit. Femeile pot scrie despre orice, dar când aleg să o facă despre maternitate, teamă și despre experiențe ale feminități, e cel mai complicat contorsionism emoțional.”

Roxana Dumitrache