Otto Witte Președinte. pardon, rege!

Un interviu cu gura până la urechi, de Iulia Burtea

Eram foarte emoționată când am intrat în reședința lui Otto Witte de pe Strada Ficțiunii. Înăuntru au venit doi bărbați aducând platouri cu prăjituri și tăvi cu cești zornăitoare de cafea. M-am așezat, și, după ce toată lumea a fost servită și chelnerii au plecat, Otto s-a întors spre mine cu un zâmbet îngăduitor și m-a informat din start:

„Am reușit să devin rege și am și scăpat cu viață, din moment ce scrie în actele mele că sunt fostul rege al Albaniei. Scrie acolo, negru pe alb. Crezi că guvernul nostru te-ar minți? Gândește-te bine înainte să răspunzi și nu pune nimic pe hârtie. Eu o să mai pun de o așa-zisă ceașcă de ceai.”

L-am întrebat dacă îi place ceaiul și mi-a răspuns imediat:

„Poșirca asta e ceai tot așa cum ceai e ce îți servește o fetiță din setul ei miniatural de plastic, la o petrecere cu păpușile. Ceaiul ăsta e ceai în adevăratul sens al cuvântului, doar că îi lipsește unul dintre cele două ingrediente esențiale, celălalt fiind apa fiartă.”

Am început interviul înainte să-i sară și ceaiul, și muștarul, și coroana de pe cap.

Otto Witte presedinte

Direct la țintă: Cum ați ajuns rege în Albania pe vremea când erați doar un acrobat din Hamburg?

Totul a început cu un articol dintr-un ziar unguresc, pe care mi l-a citit Tiffy, o dansatoare din trupa mea de circ, când eram în Budapesta. Era despre o țară micuță și caraghioasă, de care nu mai auzise nimeni până atunci, cuib de bandiți și pirați. Fusese sub stăpânirea barbarilor de turci, dar acum se eliberase de sub jug străin și își căuta un rege. Articolul era însoțit de fotografia unui bărbat de 40 de ani. Avea o privire de vultur, un nas destul de drăguț, nici prea mare, nici prea mic, un gât gros – părea puternic -, o mustață fantastică, învolburată ca valurile mării, și pe cap avea un fes. Îl chema Halim Eddine, era fiul sultanului și tocmai i se oferise tronul Albaniei. Atât de tare îl plăceau albanezii, încât voiau să-i dea pe mână trezoreria imperială. Și un harem.

„Seamănă foarte bine cu dragul nostru Otto”, a  spus atunci Profesorul orb Alberto von Mesmer, enciclopedie ambulantă, membru și el în trupa mea de circ, iar ceilalți prieteni din trupă au fost de acord.

Au fost suficiente cuvintele unui bătrân orb ca să vă convingă să invadați o țară străină?

Semănam atât de bine cu prințul turc, încât și un orb vedea asemănarea asta, iar dacă Profesorul o vedea prin ochelarii lui negri, atunci nici nu mai încăpea îndoială că aveau s-o vadă și albanezii ăia doritori de rege.

Știați albaneza?

Nimeni nu știe albaneza. Și oricum, tipul era turc.

Știați turca?

Din experiența mea, regii sunt oricum mult prea importanți ca să stea de vorbă cu cineva care nu este și el rege. Dar poți arbora o mină rigidă și inabordabilă și dacă ai un vizir care știe turcește, chiar nu văd problema. Mare noroc că știa Profesorul turca. Era una dintre cele treisprezece limbi pe care le cunoaște.

Despre albanezi ce știați?

Nimic, dar Profesorul ne-a spus tot ce ar fi trebuit să știm. Cel mai important lucru despre albanezi era că nu puteau să-i sufere pe turci. De fapt, singurul lucru care le place mai mult decât un turc este un turc mort, iar singurul lucru care le place mai mult decât un turc mort este un turc pe care îl pot tortura până la moarte.

Cum reacție ați avut în fața acestor grozăvii?

Nu mi-a rămas de spus decât: „Atunci am face bine să pornim la drum”!

Care e prima imagine pe care au avut-o albanezii cu viitorul lor rege?

Aruncam monede de aur în toate părțile cum se scutura un câine de purici.

Cum v-ați făcut intrarea?

Am urcat treptele țopăind și m-am oprit pe platoul din fața intrării în castel, făcând cu mâna ca o moară de vânt la oamenii care aclamau și aplaudau. Ușile castelului s-au dat în lături, servitorii m-au primit cu plecăciuni adânci și, după o ultimă rundă de aplauze, am intrat.

Ce ați simțit în acele momente?

Cum stăteam eu acolo și priveam de sus, mi-am dat seama dintr-odată cât de departe ajunsesem – nu doar din Budapesta, ci de la un circ ambulant până pe treptele unui tron. Ajunsesem foarte sus și era un drum al naibii de lung până jos, așa că singurul lucru pe care îl puteam face era să urcăm în continuare.

N-a avut încotro, a trebuit să urce, așa că iată-l astăzi pe lista stimabililor candidați din turul al doilea, la alegerile prezindențiale din România.  Mai multe despre cariera lui politică și candidatură, în a doua parte a interviului.

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*

 

Copyright © 2014 Editura All. Toate drepturile rezervate