Orice e posibil: Orașele invizibile de pe Strada Ficțiunii

Kubilai Han, stăpânitorul celui mai vast imperiu din istorie, nu e scutit de dispoziţii cât se poate de lumesti. Hanul e agitat, mofluz şi îşi pierde uşor răbdarea, în orice companie. Singurul care îl poate face să asculte şi să viseze este faimosul explorator Marco Polo, care îi povesteşte despre oraşele văzute în călătoriile sale. Cele cincizeci şi cinci de oraşe pe care Marco Polo i le prezintă lui Kubilai Han sunt poziționate la locul de întâlnire dintre imaginațiile celor doi. Noi le vom vizita ghidați de Nona Rapotan, cititoare de performanță ale cărei articole le citim cu bucurie pe www.bookhub.ro

ITALO - Orasele Invizibile final

„Orașele invizibile” este un frumos și inedit elogiu adus cosmopolitismului. Italo Calvino e un scriitor care, după ce trece de spaima ștergerii granițelor unor orașe definite sau prea bine definite, începe să-și creeze cu mintea noi spații de construit orașe. Așa cum Ulise își caută Itaca lui plutind pe apele tulburi ale istoriei personale, la fel și Calvino construiește în cheie postmodernă orașe interioare, acele locuri pe care nu ai vrea să le arăți nimănui, dar pe care ți-ai dori să le vezi populate de cât mai multe gânduri. Extraversiunea la nivel de dialog a acestora croiește noi și noi spații. Kubilai Han și Marco Polo sunt identități ale aceleiași persoane, care își schimbă dispozițiile și predispozițiile în funcție de cât de repede străbate gândul distanța de la „eu” la „noi”. Tot acest dialog fermecător e într-un atemporal binefăcător, pentru că altfel nici că s-ar putea.

Orașele poartă nume feminine și scot din interior tot ce e mai frumos, sau, din contră, toate fricile și toate defectele umane sau mai puțin umane. Tot acest dialog se desfășoară fără ca cei doi parteneri de dialog să vorbească aceeași limbă; abia spre sfârșitul cărții, Kubilai își dă seama că Călătorul ajunsese să-i învețe limba. Și, precum Șeherezada, Marco Polo „vinde” poveștile după cum dorește ascultătorul:

„- Eu vorbesc și vorbesc, spune Marco, dar cine  mă ascultă reține doar vorbele la care se așteaptă. Una e descrierea lumii la care Domnia-Ta îți pleci binevoitoare ureche, alta e cea care va ajunge la hamalii și gondolierii de la ușa casei mele în ziua întoarcerii, și cu totul alta cea pe care aș putea s-o dictez la o vârstă târzie, dacă aș fi făcut prizonier de pirații genovezi și prins în lanțuri, în aceeași celulă, cu un autor care scrie romane de aventuri. Cea care comandă povestea nu e vocea: e urechea.”

Marco Polo își caută Veneția prin toate orașele croite de imaginația lui, iar cu ajutorul jocului de șah încearcă să dea culoare și formă străzilor acesteia. Chiar și morții și fantomele își găsesc locul în această Veneție nelocuită vreodată și, totuși, atât de populată. Marco Polo e veșnicul călător, cel care nu-și găsește liniștea decât atunci când Celălalt, hanul, adică „stăpânul gândurilor și al regulilor”, dorește să termine jocul. Memoria, dorința, semnele, schimburile, ochii, numele, morții, cerul, orașele zvelte, orașele ascunse, orașele continue se succed într-un suprarealism care leagă firescul de nefiresc, spații diforme, orașe fără granițe, oameni care ar putea fi și nu ar putea fi. Totul devine posibil în aceste locuri cu nume atât de frumoase: Ipazia, Zenobia, Despina, Zora, Filide, Olinda etc.

„Acum voi vorbi despre Zenobia, care are acest lucru uimitor: deși este construită pe un teren uscat, ea se ridică pe stâlpi foarte înalți, iar casele sunt din bambus și zinc, cu multe terase și balcoane, puse la diferite înălțimi, pe picioroange care se încalecă, legate între ele cu scări mobile și trotuare suspendate, deasupra cărora se ridică terase cu acoperișuri în formă de con, butoaie cu apă de rezervă, moriști de vânt și se ivesc scripeți, odgoane și macarale.”

Fiecare poveste se încheie într-o frază-cheie, care, ea singură, ar putea juca rolul de „parolă de trecere” spre un alt tărâm. De fapt, dacă o să luați fiecare dintre aceste fraze și le rânduiți într-o singură poveste o să obțineți un adevărat poem în proză, cred că cea mai frumoasă declarație de dragoste scrisă vreodată,  subiectul declarației fiind orașul din noi înșine, acel oraș interior pe care nu-l vom cunoaște niciodată în întregime, dar pe ale cărei străzi ne vom plimba la nesfârșit.

„Nu există limbaj fără amăgire.”

„…păienjenișuri de relații încurcate, care-și caută o formă.”

„Multe sunt orașele care, aidoma Filidei, se sustrag privirilor, dacă nu le iei prin surprindere.”

„Să se fi înșelat oare oracolul? Nu neapărat. Eu l-am interpretat în felul acesta: Marozia e alcătuită din două orașe, cel al șoarecelui și cel al rândunicii; amândouă se schimbă în timp; dar raportul lor nu se schimbă: cel de-al doilea încearcă să scape din închisoarea celui dintâi.”

Prin „Orașele invizibile” ale lui Italo Calvino te-ai tot plimba și te-ai tot rătăci fără să vrei să ieși vreodată. Străzile sunt primitoare, oamenii asemenea nouă, casele și podurile și tot restul nefiresc de aproape de noi. Chiar și fantasmele, și morții ne sunt mai apropiați. Și atunci, de ce să-ți dorești să se termine călătoria aceasta? Cred că acesta e singurul regret pe care-l încerci, tu, cititor, atunci când se termină cartea. Dar … se poate reciti; în altă cheie, cu alte înțelesuri. Și „orașele invizibile” vor exista atâta timp cât ni le vom dori.

Cartea vă așteaptă în librării, iar romanul de debut al lui Italo Calvino vă dă întâlnire pe site-ul nostru. Vă mai provocăm să faceți o excursie online pentru a descoperi articolele de excepție dedicate de Nona Rapotan romanelor „Ușa” și „Recolta”. Călătorie literară plăcută! 

ITALO - CARAREA CUIBURILOR final

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*

 

Copyright © 2014 Editura All. Toate drepturile rezervate