Luceafărul reprezintă, în contextul întregii noastre poezii naționale, fără nicio îndoială, expresia absolută, testamentară, pe care o atinge, în ascensiunea ei necurmată, gândirea poetică și filosofică a lui Eminescu.

Așa stau lucrurile dacă ascultăm cu atenție ce ne spun comentariile și analizele literare, care atâta au scăldat în limbaj de lemn poezia eminesciană până ne-au scos-o de la suflet. Recent apărută la Editura ALLFA, cartea lui Alex. Ștefănescu „Eminescu, poem cu poem. Luceafărul” ne dezvață de toate vechile obiceiuri de interpretare, făcându-ne din nou cunoștință, de data aceasta în cuvinte simple și cu idei proaspete, cu cea mai cunoscută poezie din literatura română. Am cules din lucrarea lui Alex. Ștefănescu câteva observații fresh și referințe culturale pe gustul elevilor, tinerilor și iubitorilor de literatură care (re)descoperă astăzi poezia eminesciană dintr-un hanorac cu glugă, nicidecum împovărați de mantia prețiozității.

Așa cum Hamlet egalează celebritatea lui Shakespeare, iar Don Quijote pe cea a lui Cervantes, putem afirma că și Eminescu este concurat de unul dintre personajele sale, luceafărul. Mai mult decât atât, Eminescu s-a pricopsit cu supranumele de „luceafărul poeziei românești”, despre care Alex. Ștefănescu spune că este considerat în prezent o expresie uzată din limba de lemn a omagierii „poetului nepereche” (sic!). Putem fi însă de acord că numai un scriitor de geniu poate crea un personaj care să ajungă mai cunoscut decât el.

Renunțând la limbajul bombastic în care a fost împachetată până acum, criticul literar păstrează ideea că straniul love-story dintre luceafăr și Cătălina este, prin frumusețea literară, o poveste de neuitat. Și totodată de asemuit cu alte iubiri irealizabile (sau posibile numai prin sacrificiu) întipărite în memoria noastră culturală, de la aceea dintre Zeus, stăpânitorul cerurilor, și Europa, prințesa feniciană, trecând prin cea a lui Romeo și a Julietei, și ajungând la povestea dintre riga Crypto și lapona Enigel din poemul lui Ion Barbu.

Felul în care portretul Cătălinei este stilizat la maximum („o preafrumoasă fată”) îi amintește lui Alex. Ștefănescu de sculptura lui Brâncuși care o reprezintă pe domnișoara Pogany. Așa cum pictorița maghiară Margit Pogany, care i-a servit drept model lui Brâncuși, n-a rămas decât un ovoid cu ochii mari, Cătălina apare în poem cu chipul abstract al frumuseții feminine.

Luceafarul se prezintă ca fiu al soarelui și al nopții, iar imaginea lui cosmică se încadrează în logica poetică a unei întâlniri între un astru și o ființă omenească. Pentru a explica ceremonialul unei astfel de întâlniri, Alex. Ștefănescu apelează la o referință surprinzătoare. Extratereștrii din filmul Întâlnire de gradul trei se văd cu oamenii nu într-un restaurant sau într-o sală de ședințe, ci într-un spațiu nemărginit, noaptea, sub cerul plin de stele, în fața imensei lor nave circulare, etajate, cu ferestrele luminate misterios. Dacă până și prozaicii oameni de azi intuiesc măreția unui moment și încearcă, în felul lor tehnologic-spectaculos, să creeze atmosfera necesară, cum să fi ignorat un romantic grandoarea coborârii luceafărului pe pământ?

Când îi vine rândul lui Cătălin să vorbească despre luceafăr, folosește pluralul „luceferi”. Comentând modul în care Cătălin își minimalizează rivalul, Alex. Ștefănescu recurge cu mult umor la o amintire personală. Într-un pamflet la adresa criticilor literari Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu și… Alex. Ștefănescu, publicat în Flacăra înainte de 1989, Adrian Paunescu scria într-un stil cu scântei: „N-o să-mi dea mie lecții toți grigurcii, manoleștii și ștefăneștii acestei țări.” Nici vorbă să se enerveze – Alex. Ștefănescu a apreciat atunci modul ingenios de utilizare a pluralului.

Știți că se spune adeseori că pentru a-l înțelege pe Eminescu trebuie să mâncăm Schopenhauer pe pâine? Făcând aluzie la multiplele interpretări, critici și păreri brodate pe marginea versului „Cobori în jos, luceafăr blând”, care le-a dat multora ocazia să observe că nici măcar Eminescu nu respecta normele literare ale limbii, Alex. Ștefănescu concluzionează că pentru a-l înțelege pe Eminescu nu trebuie să-l studiem în prealabil pe Schopenhauer, ci „trebuie doar atât: să nu căutăm în opera lui pleonasme”.

Vă invităm să nu căutați pleonasme nici în cea de-a doua carte din seria „Eminescu, poem cu poem”, pe care Alex. Ștefănescu a dedicat-o poemului „Călin (file din poveste)”.